De la Consiliul Frontului Salvării Naționale la Consiliul Provizoriu al Unității Naționale
CPUN – o etapă necesară în democrația postdecembristă!
(discurs Mihai Babițchi la Simpozionul organizat la București în legătură cu trecerea a 26 ani de la înființarea primului forum al pluripartidismului și al discuțiilor libere, CPUN (9 februarie 1990 – 20 mai 1990) – „Caietele Revoluției” 2(63) 2016).
Organizarea unui simpozion la împlinirea a 25 de ani de la înființarea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională ar fi putut să nască întrebări legate de necesitatea acestuia, dat fiind rolul oarecum meteoric (nici patru luni) jucat de acest for legislativ în democrația românească postdecembristă. Într-un moment în care forțele revanșarde ale fostului regim – activiști importanți în aparatul PCR strecurați în noua conducere a statului, elemente ale securității preluate natural în noile servicii secrete sau mediul economic extrem de vulnerabil imediat după revoluție, ofițeri acoperiți din presa scrisă sau televiziune, moguli media iviți datorită „ accesului” la fondurile secrete ale fostei securități, etc.– sunt pe cale să câștige o victorie definitivă în procesul de decredibilizare a Revoluției și a revoluționarilor. Se induce tot mai puternic ideea că răsturnarea regimului comunist în toate țările est-europene nu a fost opera popoarelor ci a fost gândită și realizată de serviciile de securitate din țările respective sub coordonarea KGB. Până și fostul președinte al Poloniei, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Lech Walesa, este acuzat mai nou că a fost creația securității poloneze, care l-a ajutat să ajungă lider al Sindicatului Solidaritatea și să acceadă la funcția supremă în stat. Cu concursul actualei clase politice, corupte, avare, clientelare, lipsită de profesionalism se încearcă scoaterea din istoria românilor a momentului „Decembrie 1989”, respectiv a conceptelor de revoluție și revoluționar. În manualele de istorie a României moderne, nici măcar nu este amintită Revoluția din Decembrie 1989, deși libertatea și demnitatea poporului au fost câștigate cu mari sacrificii umane. Așadar pe cine ar putea să mai intereseze primul for democratic, creat aproape imediat după revoluție, care s-a remarcat mai degrabă prin aprige dispute politice decât prin activitate legislativă? Și totuși, înființarea CPUN a fost una din cele mai inteligente și importante decizii politice luate de CFSN la începutul anului 1990.
În primul rând CPUN a însemnat afirmarea pluripartidismului în politica românească după prăbușirea comunismului. Aproape o jumătate de secol statul, respectiv națiunea s-au aflat la discreția unui singur partid de sorginte stalinistă – partidul comunist. În locul democrației a fost instaurată domnia bâtei și a inculturii, numită simplu potrivit teoriei marxist-leniniste: dictatura proletariatului. Firesc deci, printre principalele comandamente ale Revoluției din Decembrie 1989 au fost pluripartidismul și alegerile libere, democratice. Înființarea Frontului Salvării Naționale și a CFSN a reprezentat doar un prim pas necesar, tactic, menit să pregătească democratizarea societății și trecerea de la economia planificată de stat la economia concurențială, de piață. Ca expresie a noilor libertăți, alături de principalele partide istorice (PNL, PNȚCD, PSDR) ai căror lideri importanți fuseseră exterminați fizic în lagărele comuniste au apărut o mulțime de partide noi, extrem de vocale, fiecare revendicându-și dreptul de a participa activ la construcția noii societăți. Societatea civilă debusolată, divizată, era aproape inexistentă atunci ca voce politică. Abia după ce majoritatea dezbaterilor din parlamentul ad-hoc, cum a fost denumit CPUN, au fost radio- televizate, am putut vorbi de existența unui proces educațional ferm al societății civile. Faptul că în componența CFSN au fost incluși cei mai cunoscuți dizidenți ai regimului, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Nicu Stăncescu, sau cunoscuți oameni de cultură ca Andrei Pleșu sau Sergiu Nicolaescu a dobândit încrederea românilor și a făcut ca Frontul Salvării Naționale să fie receptat ca relizator al Revoluției și singurul legitim să conducă țara. Acest lucru a fost dovedit irefutabil la alegerile din 20 mai 1990, când FSN, devenit între timp partid, a fost votat cu o majoritate covârșitoare.
Construcția CPUN, care a însemnat în primul rând consacrarea pluripartidismului în politica românească a demonstrat buna credință a noii puteri, FSN, și faptul că acesta și-a conștientizat misiunea istorică. Cred că numai pornind de la acest deziderat poate exista o abordare corectă a momentului istoric CPUN. Am sperat de la bun început ca CPUN să depășească faza de depănare sterilă a unor amintiri mai mult sau mai puțin semnificative. Atunci când analizăm un eveniment istoric este necesar să fie prins cu bune și cu rele. Întrebarea este cum s-a construit și ce a realizat CPUN? Mediul politic era la un moment dat extrem de inflamat în primele două luni ale anului 1990. Atât partidele istorice cât și cele nou formate, mai ales partidele naționaliste (PRM, PUNR) se considerau îndreptățite să preia singure puterea; aceleași pretenții le aveau și puzderia de noi partide apărute peste noapte, care repudiau partidele istorice, considerate depășite istoricește. Fiecare partid încerca să obțină „strada” ca aliat principal. Este meritul FSN că a înțeles la un moment dat că nu mai poate conduce singur nici măcar până la apariția noii legi electorale și a fixării datei alegerilor. Era nevoie de un fel de pre-parlament, care să întrunească sufragiul actorilor politici recunoscuți. Și s-a reușit.
Din păcate apariția noii clase politice nu s-a făcut sub auspicii prea bune. Oamenii cu spirit de inițiativă, inteligenți și buni organizatori, buni profesioniști, au avut curajul să-și părăsească serviciile și să devină oameni de afaceri. Unii dintre ei au profitat de vidul legislativ și s-au îmbogățit peste măsură cu mijloace neortodoxe, alții au creat bazele actualei economii de piață națională. Oameni politici au ajuns gargaragii de duzină, buni de gură în ședințele de partid, cârciumi sau cafenele, funcționari de stat sau liber-profesioniști fără orizont la locurile de muncă dar puși aprig pe căpătuială, vechi activiști de partid din linia a doua, care au prins din mers noile oportunități de a parveni, foști securiști cu relații puternice în noul mediu politic etc. Primele legi importante au reprezentat și măsura infantilismului politic al noilor legislatori. Cele mai grave erori au fost, în opinia mea, proclamarea „restituțio in integrum”, privatizarea „Mebo” și Legea 42/1990. Legea privind restituirea proprietăților confiscate abuziv de comuniști, unică în Europa, a determinat proliferarea și exacerbarea corupției în structurile fundamentale ale statului: Parlament, justiție, administrația publică, instituția notarilor publici etc. Corupția a carențat negativ însăși structura statului democratic. Dar mai periculoasă decât corupția s-a dovedit incompetența celor puși să gestioneze averea țării. Privatizarea Mebo s-a dovedit în final un fiasco desăvârșit. Nu știu dacă sunt în țară două sau trei cazuri în care salariații care au preluat întreprinderile în proprietate privată să fi reușit să revitalizeze întreprinderea și să obțină profit. Majoritatea covârșitoare a întreprinderilor preluate prin metoda „Mebo” au ajuns niște ruine, fiind vândute ulterior samsarilor de proiecte imobiliare.
Legea 42/1990 a dorit să răsplătească sacrificiul celor care în Decembrie 1989 au contribuit decisiv la victoria Revoluției. Din păcate unele neclarități strecurate perfid în textul legii a făcut ca aceasta să permită apariția a numeroși impostori, care au decredibilizat total, după cum am mai spus, conceptul de revoluție și revoluționar.
În concluzie, fără să fiu un istoric, consider că existența CPUN a reprezenta în esență chintesența unui moment politic extrem de important. S-a reușit nu numai dezamorsarea unor mișcări de stradă haotice, manipulatoare ci și crearea cadrului pentru afirmarea unui for politic autentic și bine închegat - Parlamentul democratic.
Revoluție și contrarevoluție
Guvernul de 20 de minute al lui Ilie Verdeț și Constantin Dăscălescu. A fost arestat de către Sergiu Nicolaescu și expediat la televiziune. Pe drum Ilie Verdeț a fost bătut crunt de populație.
Trebuie spus că după ce i-au inclus în conducerea CFSN, pentru impactul mediatic persuasiv, pe dizidenții cunoscuți în timpul lui Ceaușescu – Doina Cornea, Ana Blandiana, Nicu Stăncescu, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, aceștia au fost înlăturați destul de repede de grupul care a confiscat revoluția și a preluat puterea. Dizidenții pledau pentru pluripartidism, alegeri libere garantate de lege, democratizarea reală a României, proprietatea privată și economia de piață. Fenomenul a fost vizibil nu numai la București ci și în țară, unde activiștii din linia a doua și cadre ale fostei securități, cu legăturile păstrate, experimentați și bine organizați au profitat de lipsa de experiență a revoluționarilor – idealiști și romantici, au preluat puterea manipulând cu profesionalism cetățenii derutați de mersul evenimentelor.
Un exemplu concludent l-a oferit și din acest punct de vedere Alba-Iulia. În prima ședință comună organizată la București între CFSN, Guvern și președinții de județe, Mihai Babițchi – președintele Consiliului județean Alba a avut numeroase intervenții propunând soluții pentru majoritatea problemelor ridicate acolo. O intervenție remarcabilă a avut-o când a împiedicat emiterea unui decret propus de prim-ministrul Petre Roman, prin care se dădea dreptul CFSN din întreprinderi să destituie și să numească directorii întreprinderilor și instituțiilor. În toată țara salariații schimbau conducerea întreprinderilor alcătuită din specialiști, dar numită de vechiul regim, cu alții care excedau competența profesională și calitățile organizatorice. Babițchi a spus: „Noi nu am făcut revoluția pentru ca să înlocuim dictatura proletariatului cu un alt tip de dictatură a proletariatului. Am avut cazul când un director extrem de competent dar autoritar a fost schimbat de muncitori – majoritari în mai toate CFSN de întreprindere, cu un merceolog, băiat vesel, plăcut de toată lumea. Dar inginerii trebuie să se ocupe de tehnică, economiștii de partea economică, doctorii să facă medicină iar merceologii să facă merceologie. Trebuie să primeze competența profesională și calitățile organizatorice la care să se adauge o etică corespunzătoare. Propun ca directorii să fie schimbați și înlocuiți cu alții de forurile centrale sau tutelare după verificarea noilor candidați potrivit acestor criterii”. Petre Roman i-a cerut să formuleze el Decretul, iar acesta a apărut sub forma modificată. Probabil că poziția și personalitatea lui Mihai Babițchi nu a convenit grupului care pusese mâna pe putere. În Alba un grup de directori și foști activiști PCR cu funcții importante în vechiul regim se organizau și, cu sprijinul ziarului „Unirea”, care se voia independent și privatizat au cerut „în numele poporului” alegeri libere imediate. Deși apăruse un Decret privind data alegerilor în aprilie, modificată ulterior în mai. Comunicatul complotiștilor a apărut în „Unirea” și acolo se mințea că este vorba de voința cetățenilor județului. Se propunea o Adunare a reprezentanților întreprinderilor și instituțiilor importante din județ, care să aleagă noul consiliu județean. Babițchi l-a contactat pe Ion Iliescu și i-a comunicat ce se întâmplă. Iliescu a spus că revoluționarii trebuie să respecte legea, nu ca cei din vechiul regim însă, naiv și idealist, Babițchi a replicat că „dacă poporul vrea în ianuarie alegeri, va organiza alegeri”. „Am să trimit pe cel mai bun om al meu să vă sprijine!”, i-a declarat Iliescu. Cel mai bun om era șeful organizatoric al CFSN Central, Mihai Montanu, cel care a făcut parte de la început din Grupul lui Ion Iliescu care l-a însoțit la TV și la sediul MApN, unde s-au întâlnit cu Victor Atanasie Stănculescu și celelalte instituții de forță (servicii secrete, Justiție) cu care a aranjat condițiile preluării puterii. Înainte de data stabilită pentru așa-zisele „alegeri” liderul a fost rugat să accepte o întâlnire cu conducerea armatei și poliției din județ la Centrul Militar. Acolo s-a întâlnit cu cei 7 colonei care, spre surpriza lui, au declarat că armata și poliția dorește ca, la Adunarea de alegeri el să candideze pentru funcția de președinte al Consiliului județean din partea Armatei și Poliției iar comandantul garnizoanei, Viorel Bârloiu, ca vicepreședinte. Era conceput un scurt memoriu care sublinia în termeni extrem de elogioși calitățile personale ale liderului, rolul acestuia în desfășurarea Revoluției și necesitatea obiectivă ca acesta să continue munca în interesul cetățenilor și al Revoluției. Semnau cei 7 colonei și datorită tonului ferm și argumentelor irefutabile nici nu se punea problema ca cineva să nu respecte solicitarea celei mai respectate forțe publice în acel moment. Liderul a comis greșeala să nu-l anunțe pe Ion Iliescu că nu mai este nevoie de prezența lui Mihai Montanu. Acesta a sosit iar în ședința cu Biroul executiv a transmis înalta apreciere de care se bucură la București președintele Mihai Babițchi și că nu se pune problema nerespectării Decretului privind data alegerilor. La adunarea de a doua zi urma doar să fie completat consiliul județean până la numărul hotărât (54 membri). Conducerea rămânea aceeași, a subliniat Montanu, deci nu mai era nevoie de documentul care îl susținea pe lider. A doua zi, întrucât a fost pus să conducă Adunarea unde se adunaseră așa-zișii reprezentanți ai întreprinderilor (în fapt persoane numite de directori, conform scenariului conceput de complotiști), Mihai Montanu și-a început discursul cu „Deci înțeleg că doriți ca alegerea consiliului să pornească de la zero!”. Lui Babițchi, aflat lângă el, nu i-a venit să creadă o asemenea manevră ticăloasă. Nu luase cu sine mandatul primit de la armată. A declarat ulterior că a simțit o oboseală uriașă constatând trădarea lui Montanu și a renunțat să mai lupte. Conducerea județului a fost preluată așadar de activiștii din linia a doua de la nivelul județului. Au reintrodus aproape imediat cartelele de alimente și alte măsuri de austeritate care a indignat populația. În următoarea lună au avut loc două mitinguri uriașe în care populația a cerut reinstalarea lui Mihai Babițchi la conducerea județului, dar acesta a refuzat să participe. Cotidianul „Unirea”, din păcate, i-a susținut atunci pe complotiști, întrucât jurnaliștii doreau să devină proprietari asupra ziarului și tipografiei ca în alte județe. Într-o noapte câteva sute de oameni au ieșit din nou în stradă, l-au căutat acasă pe fostul lider și i-au cerut să vină în fruntea lor întrucât aveau nevoie de un conducător. Acesta a refuzat. Așa a fost confiscată revoluția și în județul Alba. De altfel, după „adunarea de alegeri”, unul dintre complotiști, director la o mare întreprindere a fost auzit declarând satisfăcut: „Aceasta a fost Revoluția noastră!”.
Video
Discurs SAVU, revolutie-contrarevolutie
Incercare de reinstalare a lui Savu
Revolutie si contrarevolutie 2
Federația Asociațiilor de Revoluționari din Orașele-Martir