Viața cotidiană – degradarea nivelului de trai

La începutul lunii decembrie 1989 în urma întâlnirii de la Malta dintre Mihail Gorbaciov şi preşedintele american George Bush, agenţiile de presă din întreaga lume, inclusiv Radio Bucureşti, anunţau victorios: „Războiul rece a luat sfârşit!”. În Europa, România rămânea o oază a totalitarismului comunist de tip stalinist. Lui Ceauşescu îi încolţise ideea dementă de a muta de la Moscova la Bucureşti centrul comunismului mondial. Dar jocurile erau deja făcute. Sistemul de producţie comunist bazat pe relaţii de producţie aşa-zis socialiste se dovedise, istoriceşte, total necompetitiv şi sincopa pretutindeni. Gorbaciov şi-a dat seama că economia socialistă de stat nu are nici o şansă în competiţie cu economia de piaţă. Decalajul dintre ţările capitaliste şi socialiste devenise insurmontabil şi trebuia, ideologic, găsit altceva. O relaxare controlată a libertăţilor democratice ar fi fost, poate, un bun început. A numit-o „perestroica”. Nu aceasta era şi opinia lui Ceauşescu. În ultima parte a anului 1989 pe străzile tuturor capitalelor de judeţ au apărut grupuri înarmate de elevi securişti, deseori însoţiţi de câini-lup. Existenţa românului devenise de nesuportat. Magazinele alimentare sau nealimentare, librăriile, farmaciile erau aproape goale iar ceea ce se găsea era de cea mai proastă calitate. Alimentele principale – pâinea, ouăle, carnea, untul, uleiul - erau raţionalizate. Pe străzile Alba Iuliei cetăţenii circulau grăbiţi, cei mai mulţi cu privirile în pământ, mohorâţi, apăsaţi de griji nesfârşite. Cetățenii se hrăneau cu deşeuri, se îmbrăcau cu deşeuri, se încălţau cu deşeuri, se culturalizau cu deşeuri. În apartamente, iarna, oamenii îngheţau de frig. Apa caldă „se dădea” doar la anumite ore şi nu ajungea, deseori, decât la etajele inferioare. Televiziunea funcţiona doar câteva ore pe zi, iar programul era dedicat aproape în exclusivitate cultului deşănţat al personalităţii perechii de dictatori. Peste tot, omniprezentă, teama. Teama de prietenul cel mai bun, înfricoşat el însuşi şi probabil uşor şantajabil, de vecini, de colegii de serviciu, chiar de membrii familiei care puteau fi informatori. Viaţa cetăţeanului obişnuit se desfăşura goală, fără orizont, lipsită de speranţă, sufocată parcă într-un labirint fără ieşire. Unii glumeau cu amărăciune, atenţi la ce se petrecea în lume, că Ceauşescu va trăi veşnic şi România nu are nici o scăpare.

Patrulele de elevi securişti conduse de către un miliţian, băteau străzile până noaptea târziu. Erau tineri voinici înarmaţi cu puşti automate, care în afara uniformei albastre aveau o trăsătură comună, remarcată aproape imediat de toată lumea: uitătura tâmpă, impersonală, indiferentă. Erau recrutaţi cu siguranţă dintre cei cu inteligenţă mult sub medie, deci dintre cei mai uşor de manipulat. Genul care ar fi executat cu promptitudine orice comandă, fără să se gândească. Nu creierul ci muşchii lor contau în confruntarea cu populaţia. După izbucnirea tulburărilor de la Timişoara, numărul patrulelor pe străzile oraşului s-au înmulţit considerabil. Toţi trăiam o aşteptare teribilă.

Odată cu perestroica lui Gorbaciov sistemul comunist se prăbuşea inexorabil. În Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi chiar URSS forţele democratice nu mai erau privite cu ostilitate distructivă de regim, ba chiar erau instituţionalizate. Boris Elţân, primarul Moscovei îl înfrunta deseori pe Mihail Gorbaciov fără să fie arestat, lichidat sau deportat în Siberia. Doar Coreea de Nord, Cuba, China şi România rămâneau bastioane impenetrabile ale comunismului totalitar. Dar România se afla în Europa unde influenţa occidentală era covârşitoare... Iar deznădejdea cetăţenilor era cu atât mai mare. Existau două sau trei pături socio-profesionale – nomenclatura de partid, securitatea şi miliţia, care se bucurau de numeroase privilegii dar fiecare dintre membri ştia că funcţia lui, oricât de importantă, depindea de capriciul superiorului, în final de al celor doi dictatori. Doar membrii familiei Ceauşescu aveau conştiinţa că lor nu li se poate întâmpla nimic.

Cine nu ştia, de pildă, că un simplu sergent major de miliţie avea mai multe privilegii şi era mai puternic decât un colonel de armată sau director de întreprindere! Iar securitatea, omniprezentă, controla întreaga societate cu mână de fier.

Dizidenți și opozanți

Pe lângă dizidenții și opozanții cunoscuți au mai fost și alții, mai puțin mediatizați dar care confirmă existența unei opoziții relativ active mai mare decât a lăsat Ceaușescu să se înțeleagă. Unul dintre aceștia este chiar liderul Revoluției din Alba-Iulia, Mihai Babițchi, prieten cu dizidentul Nicu Stăncescu cu care a înființat după 1989, Partidul Forțelor Democratice. Acesta are statut de fost deținut politic (Legea 118/1990) în urma arestării sale din 1984, la Bistrița-Năsăud, fiind considerat „cap al unui cuib de intelectuali periculoși” (expresia aparține căpitanului de securitate Simion Pașca, anchetatorul său, potrivit dosarelor de urmărire informativă DUI nr. 1266 indicativ „Economistul” întocmit de Securitatea din Bistrița și a DUI 621, indicativ „Bartha”, întocmit de Securitatea din Alba, unde a fost mutat cu domiciliu forțat la ieșirea din beciul Securității din Bistrița după câteva luni de anchetă. Acesta a fost pur și simplu ridicat de pe stradă în 5 nov.1984, chiar de ziua sa de naștere, aruncat într-o Dacie și dus la miliție. A doua zi dimineață cu cătușele la mâini a fost dus la tribunal unde, într-o sală goală cu ușile închise (păzite la exterior de colonelul de miliție Pop), a fost condamnat la 4 luni închisoare administrativă cu executare potrivit pct. „b” și „f” din Decretul 153/1970, chipurile pentru acostare de persoană și injurii aduse organului de ordine. Dosarul de pe masa judecătorului Balaszy Ladislau era gol. Acasă rămăsese la mila vecinilor fiul său minor, pe care îl creștea singur de la 3 ani. (anexa 1) Adresa CNSAS, care confirmă calitatea de URMĂRIT (DUI „Bartha” întocmit de securitatea din Alba, arată că Revoluția l-a prins înconjurat de 11 informatori, coordonați de maiorul de securitate Fâciu).

În pofida celor întâmplate, a scos orașul în stradă în seara zilei de 21 decembrie 1989, cu gândul că Timișoara nu trebuie lăsată singură cum a fost lăsat Brașovul în 1987. Este autorul Platformei–Program în 9 puncte a Frontului Patriotic Libertatea - partidul creat în „Noaptea Revoluției” cum a fost denumită - care cerea la primul punct demisia imediată și necondiționată întregului aparat de partid și de stat, desființarea PCR, alegeri libere etc. (anexa 2); a organizat mulțimea, rostind toată noaptea discursuri mobilizatoare și a doua zi la ora 8 a intrat prin două șiruri de soldați înarmați de război, în sediul Consiliului județean Alba al PCR , la primul-secretar Ioan Savu (fost general de securitate) și a obținut abdicarea scrisă a acestuia (anexa 3), potrivit stenogramei ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR din 17.12.1989, Elena Ceaușescu precizase ferm în legătură cu cei care ar fi intrat în sediile PCR: "Îi împușcați și îi băgați în beci. Unul să nu iasă viu!". Așadar, în fruntea unui grup de cetățeni, a preluat controlul puterii într-un moment când Ceaușescu încă nu fugise. Datorită organizării exemplare a manifestației de către cel recunoscut ca lider necontestat al mișcării revoluționare, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 nu au fost în Alba-Iulia morți și răniți – singurul caz din țară unde s-a ieșit în stradă înainte de căderea dictatorului și nu au existat violențe, nu au murit sau au fost răniți oameni. După 22 decembrie când a funcționat scenariul „teroriștii, în Alba s-au înregistrat statistic 23 morți și 111 răniți. A primit titlul de „Cetățean de Onoare” al Municipiului Alba-Iulia. În 1993 a apărut pe prima pagină a ziarului „UNIREA” (anexa 4) informația că inițiatorului și conducătorului Revoluției din Alba i se va ridica o statuie. Contactat de jurnaliști, acesta a refuzat cu modestie onoarea care i se făcea.

Anexe

 
 

Federația Asociațiilor de Revoluționari din Orașele-Martir